Leoaică tânără,iubirea
de Nichita Stănescu
Neomodernismul este un curent literar în lirica românească apărut prin secolul al XX-lea, după cel de-al Doilea Război Mondial (în jurul anului 1960) când se produce un dezgheț ideologic și se manifestă o anumită toleranță față de noi forme de expresie fără a se abandona însă temele ideologiei comuniste. Neomodernismul se naște care reformă împotriva realismului socialist, literatura dominată politic și foarte departe de estetic. În această perioadă apare poezia "Leoaică tânără iubirea" care face parte din al doilea volum a lui Nichita Stănescu “O viziune a sentimentelor"(1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine. Poezia aparține neomodernismului prin intermediul abordării temei, fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, însolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor și înoirile prozodice (vers liber, ingambament).
- Eugen
Simion afirmă că:" există un amestec ciudat de a forțe în ființa lui
Nichita Stănescu, un respect aproape religios pentru poezie și o supunere
aproape cinică față de real. Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a
fi poet în lumea noastră. Prin această afirmație Eugen Simion prezintă universul poetic al lui Nichita Stănescu.
Cuprins
Tema poeziei este reprezentată de întâlnirea neașteptată cu iubirea ca "întâmplare a ființei". Apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii în existența umană transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii, asupra sa. Iubirea este o stare de vibrare continua, o cale spre revelație si o modalitate de integrare în armoniile universale.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol
pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului concretizat în
imaginea leoaicei.
Titlul reluat
în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare "leoaică tânără". Aceasta propune o perspectivă atipică pentru
cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire
și o "leoaică tânără", evidentiază în apozitie sensuri ale
sentimentului de: cruzime, forță, senzualitate, stare hipnotică, neputința prăzii
de a i se sustrage.
Lirismul poemului este unul subiectiv, evidențiat
prin marcile lexico-gramaticale ale subiectivității, precum formele verbale și pronominale la persoana I (" mi-a
sărit", " mă pândise", " mi-am dus".
Compozițional poezia
are 3 secvențe lirice
corespunzătoare celor trei strofe, discursul liric luând forma unei confesiuni despre propria aventură în
trăirea sentimentului. Pe parcursul poeziei se creează o relație de simetrie
prin cele două imagini (iubirea- leoaică) plasate la începutul și la sfârșitul
textului poetic. Prin sintagmele leoaică tânără și leoaică arămie, remarcăm cele două percepții diferite ale eului liric asupra lumii și că schimbarea produsă de iubire asupra acestuia este
ireversibilă.
Prima secvență a
poeziei prezintă în manieră metaforică momentul
îndrăgostirii propriu zise, ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu
iubirea, cu toate că sentimentul există deja în stare latentă în sufletul
omului. Scena vânătorii atribuie iubirii însușiri precum: sălbăticia, puterea,
şi faptul că aceasta este necruțătoare. Violența revelației este sugerată de
imaginea colților albi și de sugestia rănirii:" colții albi mi i-a înfipt
în față".
Cea de a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea
într-o altă stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența
dinamizatoare a iubirii "Şi deodată în jurul meu, natura/ se făcu un
cerc de-a dura... strângere de ape".
Ultima secvență redă constatarea metamorfozei
ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecția în eternitate
sentimentului. Metamorfoza este ireversibilă iar transformările sufletești se
transpun în plan fizic: "Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la
bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.".
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la
fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfologic selecția
timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. În
prima secvență, pânda şi întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai mult ca perfectul (mă pandise) și perfect-compus ( a
sărit, a înfipt). Apoi rapiditatea
metamorfozei este redată la perfect simplu
( "tâşni", "se facu"), iar în ultima strofă,
situarea eului liric în starea de grație a iubirii este facută de verbe la timpul prezent (nu știe, trece). Ambiguitatea este
produsă cu ajutorul metaforelor însolite. La nivel lexical se
remarcă asociatii de sfere semantice diferite (a vânătorii, a revelației, a
corpului).
Incheiere
Poezie a întâlnirii neașteptate cu iubirea, textul liric poate fi interpretat ca întâlnire a poetului cu inspiratia. Creația izvorăște din iubire si îl proiectează pe creator în eternitate. Așadar, poezia neomodernista” Leoaica tânără, iubirea” , scrisă de către Nichita Stănescu, ilustrează într o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a carei pradă este întreaga ființă celui îndrăgostit.
Vă mulțumesc și multă baftă la examenul de bacalaureat!!!
- Un like, un share, o apreciere pe instagram, ar ajuta foarte mult la dezvoltarea acestui blog.
Vă mulțumim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu